Apariția și dezvoltarea minciunii la copii
Diana Tatoiu
Minciuna sau comportamentul simulat apare atunci când persoana cunoaște faptul că informația pe care o transmite nu este adevărată și, totuși, alege să ofere o informație falsă (Vrij, 2008). Pornind de la această definiție, se merită a fi precizate caracteristicile unui comportament simulat: intenționalitatea, cunoașterea și ascunderea sau manipularea adevărului, caracterul interpersonal și subiectiv/ personal (Vrij, 2008; Vrij, 2019).
Motivul pentru care indivizii aleg să mintă este foarte divers; însă, dacă ne raportăm la perioada copilăriei, putem observa faptul că evoluția argumentelor din spatele minciunii este asociată pozitiv cu etapele de dezvoltare cognitivă și emoțional-afectivă din perioada copilăriei (Frith și Frith, 2005; Vrij și Fisher, 2020). La început, copiii mint din dorința de a evita o consecință negativă, o pedeapsă. Ca urmare, comportamentul prezentat are funcție de protecție, reflectând capacitatea de adaptare la condițiile din mediu (Jacobsen, Fosgaard și Pascual‐Ezama, 2018; Paniagua, 1989). Odată cu evoluția, minciunile spuse de copii apar din dorința de a câștiga ceva la schimb: ca de exemplu, „Ai mâncat tot din farfurie?”- „Da.”- „Bine, poți să te uiți la televizor.”; și de a obține un status social: din dorința de a fi acceptat într-un grup (Huffman, Warren și Larson, 1999; Jacobsen, Fosgaard și Pascual‐Ezama, 2018; Paniagua, 1989).
În postarea anterioară, am vorbit despre Teoria Minții (engl. Theory of mind, ToM) (Frith și Frith, 2005); ToM joacă un rol esențial în ceea ce înseamnă evoluția comportamentului simulat, întrucât minciunile spuse de copii se perfecționează odată cu dezvoltarea cognitivă și maturizarea abilităților mentale ale acestora (Leins, Fisher și Vrij, 2012; Vișu‐Petra, Prodan și Talwar, 2022; Talwar, Gordon și, 2007; Talwar și Lee, 2008). Conform modelului stadial (Talwar, Gordon și Lee, 2007), putem face distincția între 3 stadii ale caracterului minciunilor spuse. La 2-3 ani, avem minciuni primare, întrucât copiii spun minciuni în interes propriu (pentru a evita consecințe negative, pentru a se proteja), însă pentru aceste comportamente nu este nevoie neapărat de intenționalitate sau de o sofisticare cognitivă (Talwar, Gordon și Lee, 2007). Minciunile secundare sunt prezente la vârsta de 3-5 ani și se dezvoltă concomitent cu ToM I, fiind mai elaborate și apropiate de realitate, cu caracter intenționat, dar dificil de menținut în timp (Talwar, Gordon și Lee, 2007). Copiii devin din ce în ce mai buni în a minți și în a-și menține minciunile în timp (oferă explicații logice și plauzibile), fapte care se petrec o dată cu vârsta de 6-8 ani: când apar acele minciuni terțiare, care se dezvoltă concomitent cu ToM II (Lavoie, Yachison, Crossman și Talwar, 2017; Talwar, Gordon și Lee, 2007).
Conform modelului ADCAT (engl. Action-Decision-Construction-Action Theory) (Moldovan, Seucan și Vișu-Petra, 2020; Walczyk și Fargerson, 2019) comportamentul simulat din perioada copilăriei poate fi justificat din perspectiva a patru etape distincte de dezvoltare cognitivă. La 2-3 ani, minciunile sunt produsul unor euristice simple, lipsa de intenționalitate a acestora se datorează faptului că, la această vârstă, copiii nu au capacitatea să înțeleagă impactul pe care îl au negațiile lor (Walczyk și Fargerson, 2019). La 4-7 ani, comportamentul simulat a copiilor este rezultatul dorinței de a „înșela”, dar numai în condițiile în care miza nu este prea mare. La această perioadă de vârstă apar probleme în menținerea minciunilor, deoarece este perioada dezvoltării ToM I (Walczyk și Fargerson, 2019). La vârsta de 8-12 ani, decizia de a minții este rezultatul unui proces mai rațional, datorită dezvoltării ToM II, fiind prezent Principiul Plauzibilității: minciunile spuse sunt mai reale, mai apropiate de realitate, mai logice și mai greu de catalogat ca fiind false (Walczyk și Fargerson, 2019). O dată cu vârsta de 13 ani, copiii încep să dețină un control semnificativ asupra comportamentului lor verbal și nonverbal, prin faptul că încep să deducă contextele în care pot spune o minciună, anticipând situațile în care minciuna poate avea succes (Walczyk și Fargerson, 2019).
În această postare, ne-am concentrat asupra modului în care minciunile apar și se dezvoltă. În postarea următoare, ne vom îndrepta atenția asupra acelor factori care influențează evoluția comportamentului simulat și asupra strategiilor prin intermediul cărora putem promova onestitatea copiilor.
Bibliografie:
Huffman, M. L., Warren, A. R., & Larson, S. M. (1999). Discussing truth and lies in interviews with children: Whether, why, and how?. Applied Developmental Science, 3(1), 6-15.
Jacobsen, C., Fosgaard, T. R., & Pascual‐Ezama, D. (2018). Why do we lie? A practical guide to the dishonesty literature. Journal of Economic Surveys, 32(2), 357-387.
Lavoie, J., Yachison, S., Crossman, A., & Talwar, V. (2017). Polite, instrumental, and dual liars: Relation to children’s developing social skills and cognitive ability. International Journal of Behavioral Development, 41(2), 257-264.
Leins, D. A., Fisher, R. P., & Vrij, A. (2012). Drawing on liars’ lack of cognitive flexibility: Detecting deception through varying report modes. Applied Cognitive Psychology, 26(4), 601-607.
Moldovan, M., Seucan, D. T., & Visu-Petra, L. (2020). Pre-and post-theory of mind and deception: Commentary on Walczyk and Fargerson (2019). New Ideas Psychol, 56, 100754.
Paniagua, F. A. (1989). Lying by children: Why children say one thing, do another?. Psychological Reports, 64(3), 971-984.
Talwar, V., Gordon, H. M., & Lee, K. (2007). Lying in the elementary school years: verbal deception and its relation to second-order belief understanding. Developmental psychology, 43(3), 804.
Talwar, V., & Lee, K. (2008). Social and cognitive correlates of children’s lying behavior. Child development, 79(4), 866-881.
Visu‐Petra, L., Prodan, N., & Talwar, V. (2022). Children’s Lies: Intersecting Cognitive Development, Theory of Mind, and Socialization. The Wiley‐Blackwell Handbook of Childhood Social Development, 668-685.
Vrij, A. (2008). Nonverbal dominance versus verbal accuracy in lie detection: A plea to change police practice. Criminal Justice and Behavior, 35(10), 1323-1336.
Vrij, A. (2019). Deception and truth detection when analyzing nonverbal and verbal cues. Applied Cognitive Psychology, 33(2), 160-167.
Vrij, A., & Fisher, R. P. (2020). Unraveling the misconception about deception and nervous behavior. Frontiers in Psychology, 11, 1377.
Walczyk, J. J., & Fargerson, C. (2019). A cognitive framework for understanding development of the ability to deceive. New Ideas in Psychology, 54, 82-92.