Formarea personalității
Diana Tatoiu
Încă din cele mai vechi timpuri, un interes aparte s-a alocat asemănărilor existente la nivelul personalității părinților și a copiilor lor. Chiar dacă motivul din spatele acestor curiozități a fost unul specific domeniului de analiză (ca de exemplu, sociologii erau pasionați de mecanismele ce asemănau copiii de părinți în ceea ce privește setul de valori și principii de viață, spre deosebire de economiști, care explorau transmiterea generațională a statusului), modalitatea în care copiii prezintă similarități cu părinții lor în ceea ce înseamnă comportamentul în plan socio-cultural și profesional, în modul în care gândesc și relaționează cu ceilalți a fost intens studiată. Psihologii au fost curioși să descopere care sunt mecanismele din spatele similitudinilor de personalitate dintre copii și părinți; în timp ce paradigma socio-constructivistă s-a concentrat pe procesul imitațional și a învățării vicariante, teoria behavioristă și-a îndreptat atenția asupra mecanismelor de întărire, pedeapsă și extincție comportamentală (Bornstein, 2015). Chiar dacă personalitatea este un construct abstract și dificil de definit, un lucru este sigur, și anume faptul că fiecare dintre aceste teorii oferă informații esențiale, prin intermediul cărora putem exemplifica cum se formează personalitatea umană.
Subiectul personalității și a modului cum aceasta se formează a reprezentat unul dintre interesele principale ale teoriilor din genetica comportamentului uman, care menționează faptul că gena joacă un rol esențial, însă și mediul are un rol important (Burger, 2019; Wiggins, 1968). Motivul pentru care omul este considerat a fi o ființa bio-psiho-socio-culturală este datorat faptului că ne naștem cu o serie de resurse, abilități, pe care le învățăm prin interacțiunile cu ceilalți și pe care le dezvoltăm pe parcursul vieții odată ce avem capacitatea să realizăm conexiuni între comportamentele deja învățate și ceea ce este asimilat în prezent (Burger, 2019; Zuckerman, 1991). Conform teoriilor din genetica comportamentală, despre interacțiunea gene-mediu, mediul în care genele se dezvoltă joacă un rol crucial în procesul evoluției unui individ: dacă gena nu este una favorabilă, mediul (resursele socio-economice ale familiei, alimentația, educația, atmosfera psiho-emoțională din familie, grupul de prieteni, colegii de grădiniță/ școală) poate să compenseze acest aspect; însă, dacă gena este una bună, dar mediul este unul sărăcăcios/ nefavorabil din punctul de vedere a resurselor pe care le oferă, gena este posibil să nu se ridice la potențialul ei maxim (Burger, 2019; Wiggins, 1968; Zuckerman, 1991).
Familia, în special, părinții, sunt principalele surse de învățare și de dobândire de comportamente, abilități și deprinderi în copilărie. Ca de exemplu, prin ascultare activă din partea copilului când este bebeluș și prin socializarea constantă a părintelui cu aceasta, copilul învăță să vorbească; prin administrarea unor întăriri pozitive (considerate cu rol de recompensare a unui progres/ acțiune dezirabilă, care se dorește a fi repetată în viitor, precum o laudă, o îmbrățișare, o prăjitură) sau a unor pedepse, care să semnaleze realizarea unei acțiuni indezirabile, pentru a duce la extincția acesteia, la dispariția legăturii dintre stimul și comportament, în așa fel încât să nu fie încurajată manifestarea unui comportament indezirabil din nou în viitor (Estes, 1969; Spence, 1960; Shteingart & Loewenstein, 2014). De asemenea, părintele are rolul de model în copilărie. Conform principiilor învățării vicariante, copilul, prin faptul că este atent la părinte (la ceea ce face, la modul în care realizează anumite acțiuni, la felul în care vorbește și interacționează cu oamenii din jur), ajunge să repete tot ceea ce acesta face, din dorința de a evolua, de a dobândi noi cunoștințe (Reuchlin, 1978). Când ne referim la achiziționarea de noi cunoștințe și comportamente în copilărie, un rol important îl joacă relația dintre părinte și copil. Legătura de atașament îi oferă copilului încrederea și asigurarea de care acesta are nevoie pentru a explora mediul și pentru a crește (Bowlby, 1979; Bowlby, 1988). O legătură securizantă față de figura de atașament îi permite copilului să meargă cu încredere să descopere și să învețe, știind că indiferent de ceea ce se întâmplă are la cine să se întoarcă pentru suport și liniștire afectivă (Ainsworth et al., 1972, 1978; Finet et al., 2020; Main & Solomon, 1990). O conexiune anxioasă îi transmite copilului frica de necunoscut, ceea ce îl face să exploreze mediul temător și nesigur, dorind să restabilească legătura cu părintele cât de repede posibil, pentru a se calma (Ainsworth et al., 1972, 1978; Finet et al., 2020; Main & Solomon, 1990). Un atașament evitant îi oferă copilului posibilitatea să descopere ceea ce se află în mediu, însă când acesta are ocazia să restabilească legătura cu părintele, copilul va fi evitant, ca și când se răzbună pe părinte pentru că l-a lăsat singur într-un mediu necunoscut (Ainsworth et al., 1972, 1978; Finet et al., 2020; Main & Solomon, 1990). Aceste tipare relaționale și de comportament dintre părinte și copil nu dispar, ele vor continua să existe într-o manieră asemănătoare, chiar și în interacțiunile sociale, atât cu prietenii, cât și cu partenerii de viață (Ainsworth, 1978; Bell, Forthun & Sun, 2000). Este esențial de menționat faptul că modalitatea în care părintele interacționează cu copilul este influențată de tiparele acestuia de gândire, de credințele sale, de abilitățile sale de socializare și de reglare emoțional-afective și de patternurile sale de comportament (Ainsworth, 1978).
Concluzionând, personalitatea este o unitate dinamică de sisteme psihologice, fizice și emoțional-afective specifice unei persoane, care se reflectă în modul în care aceasta gândește, se comportă și reacționează (Allport & Allport, 1921; Allport, 1930). Personalitatea prezintă un proces complex în ceea ce înseamnă formarea ei (Wiggins, 1968). Cu adevărat, ea este într-o continuă evoluție: în limitele normalității, prin non-raportare la patologii și condiții adverse de viață, până în perioada de adult emergent/ adult, ea se schimbă continuu, devenind relativ stabilă/ constantă până în jurul vârstei a treia, când pot să intervină o serie de probleme în ceea ce privește sănătatea și boala.
Bibliografie:
Ainsworth, M. D. S. (1978). The bowlby-ainsworth attachment theory. Behavioral and brain sciences, 1(3), 436-438.;
Ainsworth, M. D. S., Blehar, M., Waters, E., & Wall, S. (1978). Patterns of attachment: A psychological study of the strange situation. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum
Allport, F. H., & Allport, G. W. (1921). Personality traits: Their classification and measurement. The Journal of Abnormal Psychology and Social Psychology, 16(1), 6.
Allport, G. W. (1921). Personality and character. Psychological Bulletin, 18(9), 441.
Allport, G. W., & Vernon, P. E. (1930). The field of personality. Psychological bulletin, 27(10), 677.
Bell, N. J., Forthun, L. F., & Sun, S.-W. (2000). Attachment, Adolescent Competencies, and Substance Use: Developmental Considerations in the Study of Risk Behaviors. Substance Use & Misuse, 35(9), 1177–1206. doi:10.3109/10826080009147478;
Bornstein, M. H. (2015). Children’s parents. Handbook of child psychology and developmental science: Ecological settings and processes, 4, 55-132.
Bowlby, J. (1979). The bowlby-ainsworth attachment theory. Behavioral and Brain Sciences, 2(4), 637-638.;
Bowlby, J. (1988). Developmental psychiatry comes of age. The American journal of psychiatry.;
Burger, J. M. (2019). Personality. Cengage Learning.
Estes, W. K. (1969). Reinforcement in human learning. Reinforcement and behavior, 63-94.
Finet, C., Waters, T. E. A., Vermeer, H. J., Juffer, F., Van IJzendoorn, M. H., Bakermans-Kranenburg, M. J., & Bosmans, G. (2020). Attachment development in children adopted from China: the role of pre-adoption care and sensitive adoptive parenting. Attachment & Human Development, 1–21. doi:10.1080/14616734.2020.1760902;
Main, M., & Solomon, J. (1986). Discovery of a new, insecure-disorganized/disoriented attachment pattern. In M. Yogman & T. B. Brazelton (Eds.), Affective development in infancy (pp. 95–124). Norwood, NJ: Ablex.
Main, M., & Solomon, J. (1990). Procedures for identifying infants as disorganised/disoriented during the Ainsworth Strange Situation. In M. T. Greenberg, D. Cicchetti, & E. M. Cummings (Eds.), Attachment in the preschool years (pp. 121–160). Chicago, IL: University of Chicago Press.
Reuchlin, M. (1978). Vicariant processes and individual differences. Journal de Psychologie Normale et Pathologique.
Shteingart, H., & Loewenstein, Y. (2014). Reinforcement learning and human behavior. Current opinion in neurobiology, 25, 93-98.
Spence, K. W. (1960). Behavior theory and learning: Selected papers.